Cât de morală este datoria națională?

Trăim într-o lume în care întregul sistem financiar este bazat pe datorie. Este bazat în sensul că banii nu reprezintă altceva decât credit emis de băncile naționale (în acele fericite țări care mai au bănci naționale sub controlul statului, cum ar fi România și cum nu mai este UE sau SUA) sau de băncile private sau supra-naționale care au dobândit statutul de a tipări bani și de a se afla la sursa rețelei de conducte unde este reglat fluxul și direcția în care circulă banii.

Traiul fără datorie – la nivel suveran – este imposibil și este o utopie. Datoria peste măsură este o crimă și poate periclita grav generațiile viitoare. Este îndeajuns să ne uităm în Grecia anilor ulteriori integrarii în UE pentru a demonstra cum o datorie iresponsabilă poate îngenunghea pentru decenii o țară, de unde cei care au contribuit la această datorie sunt pe bune criminali și ar fi corect să fie judecați și pedepsiți sever pentru amploarea crimelor pe care le-au făcut, chiar dacă inițial, cel puțin în aparență, acțiunilor lor ar fi fost bine evaluate și justificate din punct de vedere economic, financiar sau politic (greu de demonstrat, la fel ca și reciproca) sau efectele ar fi avut loc după o perioadă mai îndelungată, în anumite circumstanțe nefavorabile sau în lipsa unor alte corecturi care ar fi corectat cursul general.

În apărarea lor, politicienii care au supra-îndatorat Grecia în perioadele în care economia “duduia” pot spune: criza creditelor a lovit în întreaga lume, nu doar în Grecia și dacă nu venea această criză, totul era bine, puteam plăti datoria și nu ajungeam în genunchi ca acum. În țara lui Socrate însă, o astfel de apărare nu ar sta în picioare. Sunt nenumărate răspunsuri logice care se pot găsi la această apărare: au existat și alte țări care au fost lovite de crize, dar nu au fost îngenuncheate ca Grecia. Creditele luate, chiar dacă să zicem că intenția inițială a fost bună, focusată pe dezvoltare, s-a dovedit ulterior că au fost cheltuite total iresponsabil și au ajuns în investiții falimentare, fără niciun impact la nivelul societății, fără niciun plus valoare sau suport pentru economie și pentru dezvoltare. În cazul Greciei, ar fi  de exemplu stadioanele olimpice, căci și Greciei, ca și chelului, tichie de mărgăritar îi trebuia că o ducea foarte bine și ca să se umfle în pene și să tragă tunuri, politicienii au organizat Jocurile Olimpice.

Datoria suverană este în general o abstracțiune obscură. Puțini știu ce înseamnă, la și mai puțini le pasă de ea (e departe de noi, nu ne poate afecta, ține de administrarea țării, eu cam om simplu nu am nici cum să o influențez, nici ea nu are ce să îmi facă). Este precum imaginea publică a țării: ceva despre care se vorbește din când în când și politicienii aflați în opozitie îi acuză pe cei aflați la putere că o strică. Aceasta este o primă mare problemă: lipsa educației și a implicării cetățenilor în problemele importante ale țării. Pentru cetățeanul de rând, un stadion exuberant este mult mai important și mai concret decât o creștere cu 1% a datoriei naționale sau ce să mai zicem de datoriile locale ale municipalităților care oricum sunt “rezolvate” de la centru, efectele iresponsabilității locale fiind mereu aruncate în gropa comună a măsurilor păguboase făcute de toți politicienii, de toate culorile, din toate județele în toate timpurile prin includerea în datoria suverană a tuturor “problemelor” locale. Alocările bugetare periodice acoperă găurile locale niciodată ajuncându-se ca măsurile unui primar prost să afecteze viața de zi cu zi a cetății prea curând și în niciun caz o investiție proastă care nu aduce niciun rezultat palpabil local să afecteze în vreun fel bugetul local.

Tocmai faptul că datoria națională este o abstracțiune, prin urmare creșterea sau scăderea ei nu are nicio legătura cu aprecierea sau lipsa de apreciere a activității unui guvern sau a unui partid, “cele rele” se spală în această gropă comună și cele bune au impact instant, crescând aprecierea și nivelul de mulțumire al populației și ajutând astfel la câștigarea următoarelor alegeri.

Problema nu este specifică doar României ci întregii lumi, singura dinferență fiind însă capacitatea de gestionare a datoriei în fiecare țară în parte și fentarea efectelor datoriilor acumulate în trecut de fiecare guvern efemer, termenul care descrie această zbatere fiind “kicking the can down the road”.

Pe lângă impactul redus al conștientizării existenței și importanței datoriei naționale, mai există câteva aspecte legate de datorie care o împing și mai mult în zona obscură a problemelor complexe tratate doar de specialiști și lipsite de interes chiar și pentru cei mai inteligenți cetățeni.

Un prim aspect este moștenirea (mai mult sau mai puțin odioasă): moștenim o datorie, deci oricum nu avem ce face, trebuie să plătim ratele, deci trebuie să facem noi credite. Căci altfel de unde am putea să plătim vechile credite? Să tăiem din salariile profesorilor și ale doctorilor sau din pensii? Să nu mai construim autostrăzi, stadioane și parcuri acvatice? Păi nu trebuie să progresăm și noi?

Un alt aspect este nivelul dobânzilor: dobânzile sunt mici, prin urmare acum e momentul să facem investiții, datoria fiind o problema mică, din datoriile facute acum, vom crește economia astfel încât vom putea reduce datoria pe viitor sau raportul datoriei din PIB se va reduce prin creșterea PIB-ului.

Raportul datoriei raportat la PIB este mic. Cine spune care este un raport optim și de ce nu am crește datoria dacă oricum noi avem un raport mai mic ca alte țări?

Toate aceste aspecte sunt corecte, sunt parametrii care au impact și pot fi folosiți în argumente de o parte și de alta, fiind extrem de greu de dovedit care este calea de mijloc optimă. De aceea am pus întrebarea cu privire la morală, deoarece datoria externă are o mare implicație morală care deși difuză și luată “la gramadă” nu poate fi ignorată și lăsată deoparte.

Este clar cred că în primul rând, responsabili sunt factorii decidenți de la toate nivelurile, atât național cât și local. Fiecare factor decident care propune o investiție pe credit poartă pe umerii săi responsabilitatea față de generațiile următoare. Oare chiar credeți că numărul mare de sinucigași din Grecia de astăzi, miile de tineri care fug în toate părțile, oamenii săraci care au rămas fără un loc de muncă și merg acum la cantinele săracilor, tragediile care au loc și mai ales starea generală de disperare și depresie care a cuprins poporul grec îi fac pe cei care au semnat acele contracte de “investiții” în anii buni să doarmă acum neliniștiți și să nu se simtă vinovați pentru ce se întâmplă? Oricât de mafioți ar fi și oricât de gras ar avea obrazul, eu sunt sigur că ei nu au somnul bun.

Chiar dacă deciziile luate în comun poartă o vină comună, având în vedere impactul major și dezastrul produs de o datorie suverană catastrofală asupra țării, responsabilitatea individuală în fața propriei conștiințe, în fața propriului popor și în final în fața judecății Dreptului Judecător nu poate fi evitată. Când împarți un trilion de efecte negative chiar și la o mie de oameni, suma rezultată este tot una imensă.

Pe lângă factorii decidenți, în clasa imediat următoare de vinovați se clasează după părerea mea specialiștii care știu dar tac. Toți profesorii de economie, de toate nivelurile, toți oamenii de afaceri care se pricep și nu trag semnale de alarmă, nu explică și nu pun umărul la trezirea conștiinței poporului cu privire la importanța ținerii sub control a datoriei suverane și la riscurile pe care le aduce cu ea creșterea necontrolată dar mai ales ineficientă a acesteia, sunt vinovați pentru nepăsare.

Dacă am trăi în SUA și BNR ar fi Fed-ul și armata noastră ar împânzi întreg globul, atunci am putea dezbate în ce măsură mai contează sau nu nivelul datoriei noastre, având în vedere că avem o armată și oricând putem să bombardăm pe datornici, criteriile morale ar fi puțin diferite în sensul că datoria suverană nu ar avea efecte asupra propriului popor, ci poate ar avea implicații globale, dar și acestea ar fi greu de evaluat. Este greu de dezbătut în ce măsură dominația americană (sistemul financiar actual) este una benefică sau negativă la nivel mondial, fiind o chestiune la care poate istoria va da răspuns. De unde și întrebarea cu privire la în ce măsura datoria SUA este sau nu morală este una mult mai greu de răspuns decât în cazul nostru, tocmai pentru că consecințele sunt imposibil de calculat. Deși există supozitia că datoriile trebuiesc plătite, cel puțin deocamdată datoria americană este cea mai aperciată și mai dorită din lume, de unde creșterea datoriei acestei țări este o cu totul altă mâncare de pește decât în cazul României sau al Greciei.

Însă în ziua de astăzi, în România noastră care se află la câteva sute de kilometri de Grecia unde știm ce s-a întâmplat și unde cazul acestei țări ar trebui preluat și studiat în cursurile de economie, finanțe, politică și administrație din toate universitățile românești, ignoranța și nepăsarea nu pot fi justificate doar prin prostie sau prin abținerea de la o opinie.

Poate într-adevăr să fie deplasat și exagerat să vorbim despre morala datoriei naționale în condițiile în care corupția este cancerul care macină țara noastră și cu care ne luptăm să îi supraviețuim, având în general mici victorii temporare și cu efect redus și o stare de afundare constantă dar progresivă într-un stadiu de meta-stază generalizată. O facem însă doar sperând ca generațiile viitoare să știe că nu lipsa faptului că nu am știut dinainte a fost vina dezastrulului pe care li-l vom lăsa moștenire.

 

Trump negociatorul

Trump încă nu realizează că afacerile sunt un lucru și conducerea unei țări este alt lucru. Toate amenințările la adresa lui Kim nu fac decât să-l prezinte pe Trump ca un adolescent întârziat, lider al unei găști care cum pune mâna pe microfon, transmite amenințări găștilor rivale, precum grafitiurile de pe ziduri. Ce este și mai haois este că Trump nu este singur, ci are o mână de oameni în jurul lui care îi cântă isonul și îl prezintă ca pe un mare negociator, explicând și interpretând declarațiile lui pompoase, în încercarea de a calma populația și de a le explica: stați liniștiță că nu începe războiul, e doar diplomație. Evident, că dacă Trump chiar avea de gând să atace preemtiv Koreea de Nord, mai întâi va cere cetățenilor americani din Koreea de Sud să părăsească țara, asta ar fi primul semnal și unul care într-adevăr l-ar speria pe Kim.

Cu privire la Koreea de Nord, este clar ca SUA nu are decât două variante: atacul preventiv sau acceptarea realității ca Koreea de Nord are arma nucleară și poate să o folosească. Orice alt scenariu este iluzoriu: ultimatumuri, amenințări, chiar și contrângerea Chinei “să rezolve problema” nu este decât o mare prostie pe care totuși americanii iată că o considera cea mai puțin “sângeroasă” variantă.

Așadar tot scandalul nu este altceva decât încercarea americanilor de a forța mâna chinezilor ca aceștia să îi constrângă pe koreeni să renunțe la nucleare. De acord că această variantă este cea mai puțin sângeroasă însă este un mare semn de întrebare în ce măsură chinezii chiar pot să facă ceva. De acord că probabil fără chinezi, koreeni nu puteau să dezvolte capacitățile pe care le au deja, dar nu știm asta. La urma urmei, să ne reamintim că Israelul a încercat să vândă nucleare Africii de Sud, deci de ce nu am crede că pot să existe țări care au nucleara și care din diverse motive (financiare sau pur și simplu pentru că-i urăsc pe americani) să îi sprijine pe koreeni în tentativa lor. Dacă însă chinezii i-au ajutat până acum, ce ar putea ei să mai facă acum, oricât de mult i-ar strânge cu ușa americanii? Dacă koreeni au deja nucleara, ce ar putea face concret chinezii când pentru regim este clar că nucleara este garanția supraviețuirii, pentru Kim arma nucleară înseamnă posibilitatea de supraviețuire pe când lipsa acesteia înseamnă Sadam, Ghadafi și Assad. Toți au făcut tot ce au putut ca să facă pace cu americanii însă când le-a venit sorocul au disparut. Nu și însă Kim care are nucleara și poate amenința cu ea cel puțin sudul sau Japonia, asigurându-i astfel supraviețuirea.

Trump se crede un mare negociator. El crede că chinezii sunt niște proști și îi poate face cum a făcut el atâția oameni de afaceri la viața lui pe care i-a fraierit și la care le-a vândut gogoși scumpe. În realitate, Trump nu poate face nimic Chinei. China poate face mult rău Americii, însă exceptând un război militar în care posibil ca americanii să îi bată pe chinezi, economic chinezii au de departe the upper hand, putând oricând să folosească nenumărate mijloace de retaliere. Să intrăm puțin în detalii.

Trump i-a avertizat pe chinezi astăzi că de luni începe războiul tarifar cu chinezii. Pe scurt, americanii vor încerca să pună bețe în roate companiilor chinezești în diverse moduri, putând merge până la mărirea tarifelor vamale pentru anumite categorii de produse. În nici un caz nu se pune în discuție tăierea totală a comerțului cu China deoarece SUA în prezent mai rezistă pe linia de plutire tocmai datorită comerțului cu chinezii cărora le vând obligațiuni în schimbul mărfii – o afacere proastă pentru chinezi după părerea mea, însă convenabilă regimului comunist.

Chinezii produc marfă și o vând la americani. Masiv. Logic, economic, ar fi ca cursul de schimb între yuan și dolar să crească și să facă din ce în ce mai scumpe produsele chinezești până la un nivel optim. Asta ar periclita însă producția deoarece ar limita desfacerea produselor chinezești în detrimentul altor țări. De aceea, guvernul chinezesc menține artificial moneda la o valoare scazută, excedentul de dolari care reiese din vânzarea mărfurilor chinezești fiind investit în obligațiuni americane. Asta se întâmplă deoarece la nivel național, cifrele sunt atât de mari încât chinezii nu au efectiv ce să cumpere din SUA și din întreaga lume, singura posibilitate de investiții la nivel global pentru astfel de sume fiind obligațiunile americane. Se înțelege cred că, așa cum au excedent cu SUA, chinezi au excedent cu majoritatea țărilior din lume și prin urmare excedentul global al Chinei este imens, având nevoie să fie investit în ceva.

Pare într-adevăr ciudat de ce chinezii pur și simplu nu pompează acești bani în bunăstarea propriului popor, însă după cum știm, la putere în China încă sunt tovarășii și deși cu cât sunt mai aproape de putere cu atât sunt mai bogați, tovarășii nu-și doresc în niciun caz să împartă roadele muncii poporului chiar cu tot poporul pentru că atunci nu ar mai exista aceeași motivație pentru muncă și furnicile chinezești nu ar mai dormi ca sardelele la pachet în camere de cămin la mii de kilometrii de casă ca să câștige bani pentru copii să meargă la școală. Deja există un deficit de forță de muncă în China și deja nivelul de trai a crescut oarecum comparativ cu acum 10 ani să zicem, însă ciclul marfă-dolar-bonduri nu poate fi întrerupt fără a produce mari unde de șoc în întreaga lume, atât în China cât mai ales în SUA.

În plus, chinezii au o strategie pe termen lung. Ei încearcă diversificarea și de aceea au lansat noul drum al mătăsii – one belt one road – care este de fapt un slogan sub care China acționează activ la dezvoltarea rutelor de transport și a canalelor de desfacere a produselor chinezești cât mai rapide și cat mai puțin costisitoare pentru a putea să-și asigure supremația economică pentru o sută de ani de acum înainte.

Orice măsură economică împotriva chinezilor, va avea în cel mai fericit caz, un impact negativ pentru consumatorul american, mărind în cele din urmă prețurile. Trump crede că chinezii vor fi afectați deoarece având taxe mărite, ar putea pierde din desfacere, prețul final al mărfurilor lor crescând. Însă Trump nu se gândește: mai există alternative la mărfurile chinezești? Peste noapte nici americanii, nici mexicanii și nici vietnamezii nu vor putea lua locul chinezilor venind cu marfă mai ieftină, deoarece în sptele oricărui produs se află multă muncă, multe investiții și prețul chinezilor cu greu poate fi bătut de altcineva. Dacă alții ar fi putut produce mai ieftin ca chinezii, chiar luând în considerare politica de manipulare a monedei dusă de stat, cu siguranță ar fi făcut-o deja. Însă realitatea nu poate fi modificată peste noapte.

Într-adevăr unele lovituri punctuale, americanii le pot produce chinezilor, în sensul de a afecta unele sectoare. Va fi însă o picătură într-un ocean, în nici un caz strânsul cu ușa la care visează Trump. Pentru că pentru a ajunge la strânsul cu ușa, dacă chiar și l-ar dori, americanii ar trebui să fie pregătiți serios și pentru creșterea prețurilor și pentru golirea de marfă a hypermarketurilor și infometarea clasei de jos din SUA care este în continuă creștere din 2008 și mai ales pentru creșterea costurilor de creditare, chinezii fiind principalii cumpărători ai datoriei americanilor. Ar fi de-ajuns pentru chinezi ca să nu prelungească scadențele la bondurile actuale și SUA ar avea o problemă, Fed-ul fiind nevoit să găsească noi și noi scheme ascunse sau colaborari cu alte bănci străine prin care să-și cumpere felia lăsată de chinezi.

Poate că chinezii ar avea și ei probleme, în sensul că ar pierde o mare parte din piața lor de desfacere. Însă asta nu ar însemna decât prețuri mai mici pentru mărfurile lor pentru restul lumii, ceea ce poate chiar i-ar ajuta să domine total întreaga lume și să lovească în toate țările care mai reușesc cât de cât să producă ceva în ziua de astăzi.

După experiența cu sancțiunile asupra Rusiei – care nu au afectat deloc economia SUA, mai ales datorită uimitoare rețineri a rușilor care ar putea pur și simplu să refuze să mai vândă americanilor combustibil pentru centralele nucleare și i-ar convinge să renunțe la sancțiuni – americanii au prins gustul și vor să încerce pe chinezi. Va fi o cu totul altă poveste și bursele de luni vor dovedi cât de mult se joacă Trump cu focul.

Din păcate războiul tarifar nu este decât un preludiu al războiului militar și am detaliat asta în mai multe articole, un rezumat fiind aici. Cred ca sunt copii cei care declară că în ziua de astăzi războaiele nu se mai poartă cu arme ci se fac cu finanțele sau cu economiile. Denotă cel puțin incultură istorică și lipsă de bun simț. Dacă războaiele astăzi s-ar face doar economic, nu ar mai exista tancuri și arme și nici refugiați de război. Acești oameni parcă sunt veniți din grote și nu au auzit de Siria, Ucraina, Irak, etc. Războiul se poarta cu armele și faptul că noi deocamdată am fost feriți este doar din mila lui Dumnezeu!

România, lider în domeniu

Românii nu mai au motive să fie invidioși pe vecinii noștri de la sud pentru că ne-au furat tradiționalul penultim loc în orice top al țărilor europene referitor la bunăstare, economie, sau orice alte performanțe. Acum nu doar că bulgarii nu ne mai împing la coada clasamentului, dar chiar suntem lideri!

Domeniu nu este însă nici puterea de cumpărare, nici producția de lubeniță, nici măcar numărul de hackeri la suta de mii de locuitori, ci este unul jenant, demn de o țară africană subdezvoltată în care femeile nu mai au altă alternativă pentru pâinea de zi cu zi și ies să-și vândă trupurile. Mai concret, România este în top la prostituția digitală denumită pompos (sau poate doar “tehnic”) în presa noastră “video-chat”.

Evident că știrea nu are pretenția de exactitate. Nu s-au dat prea multe detalii și nici măcar lotul țărilor între care România este lider. Mă îndoiesc de exemplu că România bate Rusia, cel puțin în zonă.

Există totuși unele elemente care ne dau dreptul să acceptăm o brumă de adevăr din faptul că România este un jucător important în … domeniu sau mai bine zis că sunt multe românce care își vând trupurile pe bani. În primul rând este recunoscut că viteza de internet în România este una bună comparativ cu alte țări teoretic “competitoare”, cel puțin din zonă. O viteză bună nu doar că facilitează prin costul redus această “activitate” reducând costurile. Costurile nu sunt oricum o problemă având în vedere că prețul cu forța de muncă – ca și în alte domenii – este destul de redus la noi, fiind principalul avantaj și principala caracteristică a forței de muncă românești. Rapiditatea conexiunilor facilitează însa dezvoltarea acestui tip de afacere în orice colț al României, ceea ce evident este un avantaj competitiv spre deosebire de alte domenii, cum ar fi industria auto unde lipsa autostrăzilor, proasta infrastructură, timpul mare de stat la vamă pun o mare povară pe companiile producătoare.

Ca o mică observație, aveam de gând să scriu un articol despre mitul de “jucător” în domeniul IT al României – o percepție greșită pentru mulți români, chiar dintre cei din domeniu – însă din păcate am pierdut articolul în care se prezenta o statistică cu procentul de muncitori în domeniul IT din procentul tuturor muncitorilor în care statistică România se afla la coada clasamentului sub Ungaria și Bulgaria și doar peste Albania. Se înțelege că dacă raportul s-ar face la numărul populației am sta și mai prost. România nu este un lider IT în caz că aveați speranța ca măcar IT-ul o să ne scoată din nămol și o să ne ofere un avantaj competitiv. IT-ul crește în toate țările, la nivel mondial, ponderea IT-ului în industrie crește și în Bulgaria și în Ungaria și peste tot, prin urmare nu avem de ce să fim prea optimiști că în curând vom putea să o ducem bine chiar și fără autostrăzi, fără restructurarea furnizorilor de utilități, fără stimularea economiei, fără mult așteptata reformă – spus altfel.

Întorcându-ne la prostituție  – fie ea virtuală sau ne-virtuală – aceasta nu este decât un semn al sărăciei. Bruma de turiști în creștere care vin în București în weekend credeți că vin să viziteze mănăstirile din Capitală și Muzeul Satului? Nu, prețul mic la hoteluri, la restaurant și la fete este motivul pentru care turismul în marile orașe de la noi unde s-au extins rutele aeriene, deci și potențialul de turiști care pot să vină și să plece rapid, a crescut simțitor de când un weekend în Româna devine mai la îndemână pentru tinerii harnici din vest decât să îl petreacă în orașul lor de rezidență, cu hotel și avion inclus.

Ce mi se pare însă strigător la cer este că acest semn al sărăciei devine știre cu gust de fală și mândrie autohtonă din aceeași categorie cu creșterile de vânzări Dacia la export. Și când știrea mai este citită și de o femeie, aproape te întrebi cum de virusul feminismului nu a atins încă și presa românească. Deși probabil la prostituție acest virus este deja imun, fiind cosiderată o meserie ca toate celelalte, nu o umilire teribila și o tragedie pentru bietele femei care sunt împinse să-și vândă trupurile pentru că altfel ar fi nevoite să vândă roșii la tarabă în piață sau să culeagă căpșuni în Spania.

 

Trump e în criză: un război îl va scoate la mal

Amenințările și avertismentele pe tonuri din ce în ce mai grave între Trump și Kim au atins noi cote astăzi. Iată ce a declarat ieri Trump:

Pe scurt: Kim ar face bine să tacă altfel … we will kick his ass with fire and fury!

Nici nu au trecut 24 de ore de la declarația lui Trump și koreeni au răspuns: ne gândim să bombardăm Guam. Guam este o insulă ocupată de americani în Pacificul de vest transformată în bază militară. De fapt, koreeni au declarat că se gândesc să bombardeze Guam și așteaptă decizia lui Kim între timp. Adică în timp ce ia în considerare, sunt gata să o bombardeze.

Înainte de a citi orice știre cu privire la conflictul între Koreea de Nord și SUA să ne reamintim că toate știrile care ne sosesc cu privire la acest conflict, cu privire la declarațiile și acțiunile koreenilor, sunt venite de la aceiași oameni și aceleași organizații care ne informau acum ceva ani despre armele de distrugere în masă ale Irakului și despre legăturile lui Sadam cu Al-Qaeda.

Deci nu putem pune nicio bază pe ce declară americanii cu privire la riscurile și pericolele reale pe care le-ar pune Koreea de Nord pentru SUA sau pentru aliații lor din zonă.

Să ne ridicăm puțin peste zgomotul de moment și să vedem ce se întâmplă cu adevărat. SUA are o problemă mare nu atât cu Koreea de Nord cât cu China. Economic China a depășit deja SUA în multe privințe și ritmul de creștere economica a Chinezi îi sperie cel puțin pe militarii americani care monitorizează bugetul militar al chinezilor. Evident China are încă mult de recuperat, are nenumărate probleme și simbioza între SUA și China este de natură să îi forțeze cele două mari puteri să supraviețuiască și să evite conflictul. Economic, americanii sunt dependenți de producția chinezilor iar financiar, chinezii sunt blocați de faptul că mare parte din investițiile lor și din rezervele lor sunt investite în bonduri americane – pe de o parte – și cea mai mare piață de desfacere pentru mărfurile lor este SUA – pe de altă parte. Oricât au încercat diverisificarea pe toate planurile, chinezii nu au reușit. Chiar noul drum al mătăsii (Belt and Road Initiative) nu este altceva decât încercarea chinezilor de a-și dezvolta noi piețe de desfacere și noi posibilități de investiții pentru a nu se mai baza 100% pe americani.

Odată cu expansiunea economică spectaculoasă, China începe să devină și un actor geopolitic. Unde până mai acum 2-3 ani China era prea concentrată intern în rezolvarea problemelor economice și a gestionării creșterii în pofida provocărilor economiei mondiale, în ultimul timp, din ce în ce mai mult, China începe să ridice tonul. Marea Chinei de Sud, frecușurile cu japonezii (le-au pus chiar embargo la metale rare într-o perioadă), implicarea în Siria și chiar incidentele recente cu India sunt doar câteva din multele semnale pe care chinezii le dau că pot și vor să devină un jucător geopolitic din ce în ce mai important și din punct de vedere militar.

Americanii urmăresc cu multă atenție dezvoltarea capacităților militare ale chinezilor care cresc atât calitativ cât și cantitativ. Zilele acestea chinezii au făcut paradă cu rachetele intercontinentale și de asemenea au anunțat că lucrările la primul port-avtion construit 100% în China sunt înainte de termen și acesta va fi gata de luptă anul viitor. Este binecunoscut că geografic China are nenumărate provocări și nu poate constitui un risc pentru SUA și nici măcar pentru aliații SUA din zona. Însă dominația militară este dată de superioritatea tehnololgică mai ales în domeniul aeronautic. Importanța dominației aeriene este atât de mare încât putem pune egal fără să riscăm nimic între aceasta și puterea militară. La ce bune sunt tancurile, trupele și navele maritime dacă o flotă de avioane le poate bombarda și neutraliza? Chiar dacă China este încă cu mult în urmă militar față de SUA, creșterea rezervelor și capacităților tehnologice rapide îi sperie pe americani și există unele păreri că ar fi bine ca acest avânt să fie curmat acum când “costurile” ar fi mai mici decât amânată “problema” pentru mai târziu. Altfel zis, având în vedere că un război cu China este inevitabil, ar fi mai bine ca acesta să aibă loc acum când SUA are prima șansă decât ca americanii să aștepte până când fie vor fi depășiți militar, fie vor fi ruinați financiar și distruși economic (mai mult decât sunt acum).

Trump știe toate aceste aspecte și nu l-a provocat pe președintele chinez aiurea când i-a făcut “demo-ul” cu bombardarea sirienilor ca să-i arate că e în stare de orice. În politica externa Trump joacă mult poker: vrea să fie vâzut ca un nebun care se află la controlul celei mai puternice armate și poate oricând să telecomandeze niște bombe sau niște lovituri “chirurgicale” sau mai puțin chirurgicale (cum a fost în Afganistan) dacă este provocat. Trump este însă un începător pe lângă Kim care deși ne pare nouă nebun, reușește totuși să se mențină la putere și în plus Korea nu este (cel puțin încă) făcută praf ca Irak-ul, Libia sau Siria.

Ping-pongul avertismentelor între cei doi pare amuzant, dacă nu ar fi însă însoțit și de acțiuni concrete și pregătiri de război. Americanii chiar acum trimit două port-avioane în zonă în timp ce koreeni testează aproape săptămânal noi rachete și testează răspunsul americanilor.

Singurul element pozitiv astăzi ar fi că nord-koreenii nu au amenințat că vor ataca sudul ci baza din Guam care se află totuși la mii de kilometri – semn că nu sunt interesați nici ei de declanșarea unui război cu sudul, ci au o râcă doar cu americanii.

Se înțelege că Koreea de Nord nu are nicio șansă într-un conflict cu SUA și nu măcăne decât ca să arăte că are cu ce și e gata să se apere, în caz că … Americanul de rând însă nu înțelege asta și Trump poate câștiga imens dintr-un război care chiar dacă poate duce la moartea a câtorva milioane de oameni, îi va asigura președenția și pe mandatul viitor. Să ne amintim că războiul din Irak a fost trambulina lui Bush pentru al doilea mandat. Cu o economie în cădere și cu scandaluri care nu se mai termină atât cu presa cât până și cu colegii de partid, obositul Trump poate decide că un război este de departe salvator. Dilema e dacă războiul va fi doar cu Koreea sau și cu China.

 

 

Cărtărescu și alergia la colivă

Cărtărescu are alergie la colivă, mai ales dacă coliva este “legănată” de Klaus alături de Tudose și Dragnea. Cărtărescu are alergie la mai multe chestii și mai ales la bunul simț cum ar fi slujba de pomenire a eroilor neamului – o altă alergie pentru Carty (și eroii și neamul și bine-înțeles slujbele). Pentru un dezechilibrat ca Carty însă, poate doar o orgie de poponari (alternativi sexuali cum îi denumește) nu îi produce repulsie deși probabil asta depinde de în ce pozitie s-ar afla.

Adevărul este însă că imaginea cu Klaus legănând coliva alături de Tudose, Dragnea și ceilalți ne dă o impresie de artă macabră sau mai degrabă de dans macabru. Ceva nu părea la locul ei, ceva era anormal, ceva nu se lega …

Pare ciudat în ziua de astăzi să vedem conducătorii noștri vorbind despre națiune, popor, etc. Da, știu că există populism și că mulți politicieni regurgitează tematica însă “cei de sus” fac în general referință la România doar ca un addendum la marile teme importante cu care se preocupa ei zi de zi în postura de lideri regionali: apărarea drepturilor omului, consolidarea Uniunii Europene, întărirea NATO, lupta împotriva terorismului, provocările asimetrice blah, blah. Patriotismul este încadrat la capitolul … veșnica pomenire.

De altfel, dacă urmărim discursul lui Klaus, pare un discurs în 2 planuri: pe un plan evocă eroii, evenimentele, istoria și pe celălalt le scuipă. Iată câteva extrase din al doilea plan:

La un secol de atunci, România este un stat puternic, pe care aliaţii şi partenerii se pot baza, pilon de stabilitate şi securitate în această regiune. Iar acest lucru se datorează în mare măsură și Armatei României.

7 paragrafe a reușit Klaus să citească până să înceapă cu plecatul capului și referințele la slujirea “aliaților” sau la cauzele “comune”, “regionale” …

Vă îndemn ca acolo unde vă trimite datoria, în Afganistan, Irak ori Balcani, să fiți demni de glorioșii voștri înaintași!

Orice minciună trebuie întreținută și Klaus nu putea trece peste astfel de momente fără să reamintească soldaților români că ei nu sunt doar carne de tun sau mercenari ieftini (de outsourcing) pentru americani, ci își dau viața aiurea prin deșerturi la mii de kilometri luptându-se cu turbați medievali pentru industria de armanent americană doar ca să apere țara și ca să calce pe urmele înaintașilor.

Într-o perioadă în care valorile Uniunii Europene sunt atacate de populism și demagogie, comemorarea Marelui Război aduce cel mai puternic argument în favoarea proiectului european: pacea!

Nu mai lungim comentariile, evident Klaus nu putea spune altceva decât dacă ar avea coloană vertebrală și dacă prin sânge i-ar curge sânge românesc. Două condiții greu de găsit în ziua de astăzi și nu doar în rândul politicienilor.

Adevărul este însă că România ca stat și poporul român sunt în prezent sub asediu. Cei care ne conduc nu sunt decât niște agenți ai acestui mare plan care evident că nu ne include doar pe noi. Statele și popoarele în general sunt acum atacate cu virulență de cei care doresc ca prin haos și organisme supra-statale să impună o altă ordine și alte valori. Proiectul “pacea” ca și alte mantre sunt doar momeli pentru naivi și creduli, sunt cântece frumoase pentru vitele duse la abator.

Ca și soldații, sărmani pioni pe o tablă de joc ale cărei reguli nu le mai înțeleg nici ei și care sunt în prezent împinși încet-încet spre un nou război distrugător care ne va lua prin surpindere pe toți dar care va crea șansa unei noi treziri. Căci se pare că pacea nu ne priește …

Polonia, Ungaria și Cehia au ieșit din UE?

Un mare semn de întrebare se ridică cu privire la interdicția survolului lui Rogozin deasupra României. Conform relatărilor din presă, motivul oficial este că “Vicepremierul rus are interdicţie de zbor, în spaţiul Uniunii Europene. Sancţiunea a fost impusă, după anexarea Crimeei de către Rusia şi implicarea Moscovei, în conflictul armat din Donbas, estul Ucrainei. ” (sursa: Digi24)

Conform site-ului flightradar și a știrilor din presă, înainte de a intra în România, avionul trecuse deja prin spațiul aerian al altor 3 state: Polonia, Slovacia și Ungaria. Toate membre UE!

Vine firesc deci întrebarea: DE CE CELELALTE STATE MEMBRE UE NU AU INTERZIS ZBORUL?

Pe cât de firească întrebarea, pe atât de complet a fost ignorată în presa noastră. Mi-aș dori să mă înșel, dar nimeni nu a pus întrebarea asta ministrului sau altor oficialități, fie de a noi, fie din statele respective.

Dacă în cazul Ungariei i-am putea bănui pe unguri că ignoră acordurile UE, ce putem spune despre Polonia care se pregătește de războiul cu Rusia mai intens decât România deși din motive strategice nu dorește să fie prima țară atacată și prin urmare încă nu a acceptat instalarea scutului anti-rachetă similar celui de la Deveselu?

Un posibil răspuns ar fi poate faptul că la toți ceilalți (polonezi, slovaci și unguri), piloții rușii au mințit și nu au recunoscut că au la bord persoane aflate pe lista neagră. Caz în care, puteau să mintă și la noi și treceau fără probleme. Dacă nu au făcut-o a fost clar o provocare. Îi ardea însă lui Rogozin de atâta efort doar pentru o provocare fără un final prea clar, doar ca să aibă prilejul să ne mai facă încă o dată ticăloși și să ne amenințe? Dacă da, e infantil. Dar mă indoiesc.

O altă variantă ar fi că toate celelalte țări nu au avut cohonesc ca să-l întoarcă din drum pe Rogozin. Sincer mă îndoiesc că ai noștri au mai mulți cohones ca polonezii cel puțin care au o râcă mult mai recentă cu rușii care se pare că au cam dat jos cu avionul în care se afla întreaga conducere a țării. Ancheta polonezilor a fost finalizată cu acuze la adresa rușilor și cer extrădarea controlorilor de zbor. Nu sunt la curent cum a evoluat situația respectivă însă cert este că polonezii probabil îi urăsc pe ruși mai mult ca noi și își permit să-o provoace mai mult ca noi, având și cu ce.

Nu putem exclude nici varianta întâmplării: s-a nimerit ca tocmai la noi să fie întrebați piloții, la tercerea peste celelalte țări poate că procedurile au fost altele și efectiv nu s-a pus întrebarea sau nu a fost cazul. Aceast scenariu este de departe cel mai puțin probabil, nefiind prima dată când Rogozin are această problemă cu noi. Ar fi util să știm însă dacă cumva Rogozin mai are precedente în sensul să mai fi trecut prin alte tări membre UE în afara României. Ar fi chiar extrem de interesant dacă aflăm că România e mai catolică decât papa și de fapt Rogozin a zburat în multe alte țări. Caz în care chiar s-ar merita să ne punem și noi întrebarea ce le-a venit alor noștri să îl flituiască. Faptul că ne-a adus injurii nu este ceva ieșit din comun pentru un rus, Rogozin știm că nu este deloc diplomat.

În final, aș mai pune pe tavă un scenariu: interdicția a venit de la americani și a venit către toate țările însă doar românii i-au dat curs. De departe România este cel mai “ascultător” dintre minionii Imperiului, pe-atât de ascultător pe cât de naiv.

Politico face un scurt comentariu cu privire la “inforcement-ul” interdicției: “Western nations have often taken an inconsistent approach to enforcing sanctions, with some Russian officials permitted to travel on government-related business.” (sursa: Politico)

Indiferent de răspunsul adevărat, nu putem să nu ne punem întrebarea: mai este UE o Uniune? Dar NATO, mai este o alianță?

Între timp:

Confuziile războiului cu Rusia

Exista mai multe confuzii cu privire la la războiul cu Rusia. Majoritatea românilor se gândesc la un război NATO-Rusia și consideră victoria floare la ureche având în vedere diferența între cele două forțe. Acesta este un prim nivel al confuziei. De ce? Deoarece un razboi NATO-Rusia va fi de fapt un război NATO-Eurasia. Pe de o parte vom avea NATO + aliații (Japonia, Israel, Australia, etc) și pe de alta Rusia, China, Iran, Koreea etc. Deci un razboi cu Rusia nu poate însemna altceva decât un nou război mondial.

Încă un nivel al confuziei este cu privire la nucleare: va fi ultimul război. Într-adevăr un nou război mondial va fi unul în care se vor folosi toate armele, mai ales cele mai puternice, adica nuclearele și mai ales termo-nuclearele care sunt mult mai puternice ca cele nucleare. După ce se vor termina însă nuclearele, războiul va continua cu armele convenționale care vor fi rămas. Este evident real și că o mare parte a populației globului va muri, poate chiar de ordinul miliardelor. Cel puțin China dacă va fi ciuruită de americani va contribui cu un miliard iar Europa, ca daună colaterală va fi prima victimă a rușilor în speranța de a-i speria pe americani și de a-i convinge să accepte pacea. Despre riscul ca România să fie bombardată ca demo cu nucleara doar pentru a arăta că sunt capabili, am mai tratat undeva.

O ultimă confuzie pe care doresc să o tratez este posibilitatea ca România să intre în război cu Rusia fără ca NATO să intre în război cu Rusia. Am scris un articol acum 2 ani în care analizam scenariul ca Moldova să fie folosita ca proxy pentru încă un front prin care americanii încearcă să îi secătuiască pe ruși și să-i falimenteze prin costurile unor skirmish-uri locale (vezi Siria, Ucraina), totodată analizându-i și construindu-le imaginea malefică în pregătirea publicului pentru un război direct.

Ne place să credem că vom fi apărați de americani. Să nu uităm însă că americanii cu excepția Japoniei, au cam tăiat în două țările pe care “le-au apărat democrația” (vezi Koreea și Germania) ca să nu mai zicem de cele pe care le-au eliberat sau le-au susținut inițial și apoi le-au lăsat de izbeliște (Liban, Afganistan, Irak, Ucraina). Marile puteri își urmăresc interesele și mie unul mi se pare ciudat de ce Polonia amână scutul și de ce Polonia, Ungaria, Cehia dau drept de survol vice-prim-ministrului rus iar noi ne găsim mai breji să-l stârnim pe urs.

În concluzie 2% pentru armată este puțin după părerea mea, e deja prea târziu și avem multe lipsuri. În plus, Patrioatele nu sunt bune de nimic, nouă ne trebuie în primul rând arme, ne trebuie armată cât mai numeroasă, tancuri și artilerie. Atât patrioatele cât și F-urile sunt prea scumpe și prea puține. Lecția Ucrainei este uitată. Politicienii noștri ar trebui mai bine să întrebe generalii și să-i pună să se consulte cu ucrainieni ce arme ne trebuie ca să ne apărăm de ruși, nu să ceară direct proformele la companiile de armament americane și să cumpere tichii de mărgăritar.

 

Singularitate înainte de Apocalipsă?

Singularitatea este considerată în general punctul în care inteligența artificială atinge sau depășește inteligența omului. Bineînțeles, asta nu se poate întâmpla decât după ce IA va dobândi conștiința de sine (sau cel puțin un fel de identitate). Bineînțeles, dacă vorbim de “un fel de” putem include multe, inclusiv o rețea neuronală care învață “să fie conștientă” prin imitație.

Pentru aceasta nu este nevoie de nicio mare invenție în IA sau de un mare pas înainte, ci așa cum recunoașterea imaginilor, a devenit posibila prin simpla creștere a puterii de calcul folosind teorii și algoritmi din anii 70-80 din domeniul rețelelor neuronale, tot așa nu excludem ca o dezvoltare a unei identității artificială poate fi realizată doar prin creșterea capacității de calcul sau măcare a capacițătii de seturi de învățare. Așa cum recunoașterea vocii sau a fețelor și nenumăratele noi aplicații nu sunt decât o un fel de rulare a programelor vechi pe calculatoare de putere mult mai mare care legate în rețea pot face chestii mult mai puternice și pasul către singularitate poate fi unul extrem de rapid și poate să vină peste noapte fără niciun semn.

Deși singularitatea este de departe cel mai hype topic cu privire la IA, să ne detașăm puțin și să încercăm să elaboram puțin spațiul riscurilor deoarece după părerea mea este mult mai probabil ca înainte de un război a la Robocop între oameni și IA vor fi multe alte probleme de rezolvat și este mult mai probabil ca riscurile existențiale să vină cu mult înainte de singularitate, aceasta nefiind altceva decât finalul fatal când toate celelalte hopuri au fost trecute.

Sunt însă câțiva care mai glumesc că singularitatea nu trebuie neapărat să ne fie fatală și că omul ar putea coexista cu alte tipuri de inteligență, că IA ne-ar trata ca pe niște animale de companie interesante de care ar avea grija cu delicatețe etc. Cât de naivi să fie să poate crede într-un astfel de scenariu: singura certitudine pe care o putem avea în cazul singularității este că omul va fi dominat fie de IA fie de un nou supra-om augmentat (să-i zicem așa).

IA a ajuns în prezent la recunoașterea imaginilor / formelor / patternurilor în seturile de date, învățare de procese și chiar învățare de jocuri în care spațiul rezultatelor nu este unul finit ci în cazul omului este folosită intuiția și experiența. Am dat în articolul trecut exemplul unui program de poker care i-a bătut pe jucătorii de nivel internațional la o variantă de poker extrem de puțin … matematică ci mai degrabă bazată pe teoria jocurilor. Poate însă, primul exemplu de IA care nu dă rezultate precise ci se bazează pe multe presupuneri extrase dintr-un set variat și neomogen de informații este motorul de căutare Google. Și toți știm că face o treabă extrem de bună. Google nu caută doar cuvinte cheie ci încearcă la textul introdus de noi să găsească o ontologie (domeniu, tip de căutare), să stabilească un context (locație, sezon, istoric, cookie-uri) și apoi să ghicească cât mai bine ce avem noi în cap când căutăm ceva, comparând cu alte căutari ale altor utilizatori.

Cel mai mare hop al IA actual este paradoxal tocmai modul în care învață omul. Oricât de interesante sunt rețelele neuronale și oricât de mult ar predinde unii cercetători că imită creierul uman, nu este nimic mai departe de adevăr decât a compara creierul omului cu o rețea neuronală sau cu orice alt tip de model. Profesorul Andrew Ng spunea sincer într-un curs introductiv în IA la Stanfod că nu știm cum gândește omul – zicea asta comentând temerile oamenilor cu privire la riscurile singularității.

Dar dacă modelarea creierului / gândirii par încă departe, se pare că cele mai mari progrese actuale s-au făcut nu imitând gândirea umană ci lăsând computerul să-și dezvolte singur modul de gândire. Și nu doar în cadrul rețelelor neuronale. Este uimitor ca programator să realizezi un program, să îl lași să se antreneze singur jucând program vs program, tu doar să îi dai câteva mici reguli și să îi spui la ce rezultat vrei să ajungi și programul să poată face asta singur, fără ca tu să ai habar cum funcționează și de ce a ales o variantă și nu alta.

Din acest motiv, lucrurile par deja cumva scăpate de sub control. În condițiile în care există mașini pe care le poți învăța cum să opereze într-un mediu (mai mult sau mai puțin complex), cum să învețe și ce trebuie să facă, trecerea de la rezultate infime cum ar fi recunoașterea fețelor până la schimbarea opiniei publice cu privire la un candidat politic, este doar chestiune de configurare a acelui program.

Sper că m-am făcut deja înțeles de ce pe măsură ce noile jucării de gândit realizate în anii recenți vor începe să fie puse la muncă, societatea umană va trece printr-un șoc extrem de puternic. Iar pierdea locurilor de muncă în fața roboților este deja o problema infimă comparativ cu altele care vedem că se prevăd la orizont.

Nu am amintit degeaba alegerile politice: exista o teorie că succesul lui Trump în alegeri se datorează unei companii de data mining care a analizat în amănunt trenduri și topicuri de interes în rândul electorilor lui Trump și folosind de aceste informații, cu ajutorul rușilor care ar fi plantat câte o știre două pe ici pe colo, targetat, în locurile recomandate de sistem, dar și folosind alte unelte de comunicare, au reușit să întoarcă foaia într-un număr util de circumscripții electorale garandând astfel victoria lui Trump.

Reactivitate vs proactivitate împotriva roboților ucigași

Elon Musk este convins ca inteligența artificială nu doar că va produce unde de șoc pe piața muncii, dar și că va ucide oameni pe stradă înainte să fie reglementată cum trebuie. O oarecare reglementare pe unele domenii există și se fac pași. Un exemplu ar fi mașinile autonome. Însă reglementarea acolo este împinsă de progresele făcute și de nevoia de a crea un cadru cât mai propice dezvoltării domeniului, considerat un pas înainte important.

Elon Musk mai consideră de asemenea că trebuie urgent adoptată o atitudine cât mai proactivă cu privire la dezvoltarea IA din cauza riscurilor. Ne aflăm într-un moment în care tehnologiile IA determină supraviețuirea unei companii. Toți fac asta și cine rămâne în urmă va fi eliminat, iar cine are cel mai mic avantaj poate să domine total un segment sau poate să capete poziții dominante uimitoare, de neconceput chiar în lumea de astăzi a mega-corporațiilor internaționale.

Să presupunem prin absurd că o companie inventează un robot care poate face orice sarcina este învățat, echivalentă capacității de percepție a mediului și de comunicare cu mediul unui copil de 5 ani, însă fără riscurile asociate în sensul docilității și a siguranței dar cu o memorie și putere de calcul sporită.

Un copil de 5 ani înțelege imens din lumea din jur, știe unde se află, recunoaște persoanele, înțelege unele proceduri, poate îndeplini multe sarcini independent cu puțină învățare.

Acest robot ar putea să se ocupe de sarcini cum ar fi curățenia în casă, diverse sarcini gospodărești, aranjarea produselor la rafturi în hypermarketuri, munca agricolă, etc. Lista de aplicabilitate ar fi nelimitată și cu sigurantă compania nu ar face față la producție mai ales dacă produsul nu va avea un preț prohibitiv.

Este îndeajuns să ne gândim la mașinile Tesla ca un prototip de robot (având în vedere autonomia) și să vedem cum cererea este cu mult mai mare peste capacitatea de producție, pentru a înțelege că acea companie va domina lumea total. Un astfel de robot, ar putea fi chiar baza de dezvoltare a unor fabrici de construcție de alți roboți și ar putea cu costuri minime să permită creșterea rapidă a capacității de producție – principala limitare în prezent a companiei lui Musk.

Principala dilemă care se pune în țările dezvoltate (căci la noi subiectul #1 e salariul minim și impozitele) este ce atitudine să se adopte cu privire la IA. O reglementare prea strictă ar inhiba dezvoltarea. Una prea laxă, ar putea de asemenea dăuna din mai multe motive. Primul ar fi riscurile pentru populație (de exemplu, dacă s-ar da drumul la mașini autonome înainte de vreme, daunele ar putea fi catastrofale și ar crea un curent împotriva extrem de puternic) și al doilea ar fi riscurile pe termen lung ca o luptă acerbă nereglementată între marile companii să ducă la dezvoltarea de tehnologii prea puternice care folosite malefic sau accidental ar putea produce catastrofe.

Asupra acestui din urmă punct atrage atenția și Musk. Să ne imaginăm că o companie care cercetează IA poate inventa un bot care poate comenta pe forumuri (sau rețele sociale) la un nivel extrem de avansat și cu capacități de argumentare puternice care nu doar că nu s-ar prezenta a fi bot, dar ar fi adaptabil la mediu, ar înțelege contextul, ar folosi meta-informații pentru a cunoaște publicul din acel mediu și ar putea fi un puternic formator de opinie. The Ultimate Propaganda Machine! Fără o reglementare corespunzătoare, internetul și rețelele sociale ar ajunge un mare câmp de bătălie între diverse centre de putere care ar putea manipula populația la un nivel inimaginabil. Fake news din ziua de astăzi sunt nimica toată pe lângă o lume virtuală în care boții te pot convinge că nu sunt boți. O astfel de unealtă ar putea produce războaie, crize sociale și aharhie. Mai e nevoie să continui cu alte exemple?

În final, vă las cu un reportaj despre un AI care a învățat poker și bate profesioniștii la cel mai complicat tip de poker.

De ce cresc depozitele din bănci?

Depozitele în bănci cresc ca pâinea umflată cu drojdie instant. Revoltător!, strigă unii tembeli. De ce nu facem nimic cu banii aștia? De ce nu dau băncile credite, să intre acești bani în economie, să fie investiți, să aducă plus valoare?

Există mai multe categorii ale tembelizării și gradul de gravitate îl vedem după natura propunerii care însoțește această văicăreală cu privire la depozite: să educăm populația să investească în bursă, statul să vândă populației obligațiuni, să simplificăm birocrația ca să dezvolte mai mult afacerile, etc.

Mulți papagali îi acuză chiar pe cei care își țin banii în bănci de analfabetism financiar, pentru că – zic ei – aceștia nu știu ce să facă cu ei (adică să ii bage la bursă sau la fonduri). Părerea mea este că cei care au bani și îi țin în bancă sunt foarte deștepți dar ar fi și mai deștepți dacă i-ar ține în bănci din Elveția sau Germania.

Să analizăm însă puțin fenomenul. Iată câteva articole recente despre volumul mare de depozite:

Pentru o creştere de 7% pe an, treziţi la viaţă depozitele bancare de 37 mld. euro ale populaţiei) – Sorin Pâslaru

Aceşti bani ar putea fi scoşi la iveală, inclusiv prin emisiunile de titluri de stat pentru populaţie, ale trezoreriei. Există foarte mulţi doritori să investească în titluri de stat cu dobândă de 3% pe 5 ani, foarte mulţi oameni care vor să-şi pună economiile la adăpost la o dobândă rezonabilă.

Irigarea economiei cu un miliard de euro anual bani noi în contul firmelor care vor să se extindă, care vor să construiască, să inveastească pentru export, ar însemna cel puţin un punct adăugat la creşterea economică. (

20 Iunie / Ziarul Financiar) 

Este uimitor că asemenea propuneri provin de la un editor al unui ziar care se numește financiar. Cum s-ar putea practic pune în aplicare oricare dintre propunerile dlui Pâslariu suntem foarte curioși. Evident, într-o țară comunistă în care partidul unic face legea cum dorește și economia de piață lipsește cu desăvârșire, se poate orice. Într-o țară de drept însă, în care statul nu poate pune gheara pe depozitele populației sau ale firmei, nu există măsura care să poată schimba o stare de fapt, banii fugând după două cerințe simple și logice pentru oricine îi are: siguranță mai întâi și apoi dacă se poate randament.

În care univers alternativ din mintea domnului Pâslaru s-ar putea muta banii aștia în “contul firmelor care vor să se extindă” este greu de ghicit, dar putem spune cu certitudine că nu într-unul capitalist.

Există mai multe nivele de confuzie și înainte de a trece mai departe aș dori totuși să clarific un aspect: nu există o concordanță prea mare între nivelul depozitelor și nivelul creditelor. Un volum mai mare de depozite nu determină neapărat facilitarea creditării așa cum lipsa depozitelor nu poate fi un impediment pentru creditare nici la nivelul unei bănci, nici la nivelul întregului sistem. Mintea simplă, care nu înțelege deplin ce înseamnă sistemul financiar fracționar în care trăim are un reflex firesc să facă o conexiune între cele două și se miră de ce deși cresc depozitele nu crește creditarea.

Grație însă magiei banului modern și a tehnicii avansate de inginerie financiara care permite apariția banilor în banca centrală (dar nu numai), trebuie să subliniem: nu e nevoie de depozite ca o bancă să dea credite. Banca din start poate da credite din capitalul social al patronilor, iar ulterior din profiturile realizate din activitate. Pentru a da un credit, banca nu are altceva de făcut decât să dea un click într-un program – evident cu oarecare reguli și verificări îndeplinite, după care banii pe care îi va ridica cel care ia creditul nu sunt deloc banii depuși de altcineva ca depozit.

Sistemul fracționar, oricât de magic ar fi și oricât de mulți bani s-ar putea crea doar cu o fracție, are totuși unele limitări, care s-au văzut în 2008: fracția nu poate fi lărgită la infinit. Creșterea exponențială a creditului (a numărătorului) a fost oarecum blocată de imposibilitatea numitorului de a crește în același ritm, numitorul fiind totuși legat – chiar dacă parțial – de lumea reală. De aceea s-a inventat mai nou sistemul bancar giga-magic în care pornind de la premiza că băncile sunt sfinte și nu au voie să pice (au picat una-doua pe ici-pe colo pentru a crea o oarecare stare de spaimă), băncile centrale produc bani nelimitați (sau cu limite împinse anual în sus) și le dau ulterior la bănci.

Revenind pe meleaguri mioritice, din păcate (sau din fericire) trebuie să menționăm că BNR nu are încă acces la sistemul giga-magic, Isărescu fiind constrâns să facă doar câteva acte de magie temporară, din când în când, folosind doar rechizitoriul sau bagheta marilor vrajitori ai lumii bancare contemporane, dintre care cel de care este Isărescu legat este BCE-ul. Altfel spus, jonglând cu normele și reglementările, BNR a pompat masa monetară în ultimii ani, astfel încât dacă am compara nivelul depozielor cu masa monetara (volumul total de lei aflați în circulație, care să includă și creditele) am observa o cu totul altă situație a depozitelor.

Din păcate, calitatea presei noastre lasă de dorit și în locul analizelor complexe și relevante avem glume de articole ca cel de sus. Oricât am căutat, nu am găsit măcar o detaliere a volumului depozitelor pe intervale, singura informație de detaliu fiind separarea între persoane fizice și firme. Care separare nu există, în sensul că a crescut atât volumul depozitelor populației cât și al firmelor.

Dochia: “Creşterea depozitelor companiilor – o oarecare anomalie”

Creşterea depozitelor societăţilor comerciale este o anomalie, apreciază analistul economic Aurelian Dochia, administrator în cadrul BRD Groupe Societe Generale, subliniind: “Este curios că şi în cazul societăţilor comerciale au crescut depozitele şi economiile. Este o oarecare anomalie, pentru că, în mod normal, firmele ar trebui să se împrumute ca să investească, nu să-şi economisească banii, iar prin faptul că acestea nu fac investiţii, înseamnă că încă nu au încredere în dezvoltările viitoare din economie”. (26 Ianuarie – Bursa)

Articolul este vechi dar este încă actual și aduce unele explicații. Deși inițial bancherul se arată mirat, mai târziu își dă singur răspunsul de ce firmele economisesc. În alte articole similare, se mai menționează și că depozitele cresc deși dobânzile sunt aproape de zero, aceasta fiind o altă mirare. Răspunsul bancherului conține un sâmbure de adevăr, dar nu este deloc povestea completă. În primul rând, trebuie să descriem imaginea completă: și volumul creditării a crescut și majoritatea firmelor au credite! Deci există un fenomen paradoxal: firme care au credite, din profiturile și cash-flow-ul pe care îl au, preferă să țină banii în depozite, deși ar putea să plătească cu ei din credite pentru a avea o povară mai ușoară a dobânzii, dacă tot nu au nevoie de acei bani și dacă tot nu au încredere in dezvoltările viitoare ale economiei (ce formulare SF are bancherul – altfel spus, nu au încredere în ce se întâmplă în economie).

Nivelul de incertitudine introdus de PSD și bau-baul continuu al impozitelor crescute, supra-taxelor, măririlor de accize și altele pot să ofere o explicație de ce firmele stau pe bani și nu fac nimic cu ei, așteptând alte vremuri. Dar nu este deloc explicația completă, fenomenul fiind totuși vechi, doar amploarea fiind mai accentuată în ultimul timp.

Abundența de lichiditate este un primul rând efectul pervers al relaxării financiare sau altfel spus al distrugerii treptate a valorii banului. O sărăcire discretă și cu încetinitorul are loc și la noi și peste tot prin intermediul diminuării valorii banului. Un furt legal, oficial, mai mult sau mai puțin bine calculat, folosit ca singură cale de luptă la criza datoriilor. Datoriile sunt greu de plătit și dacă nu s-ar face acest furt oficial, cei care au credite, fiind datori vânduți și neavând cu ce să plătească, ar fi deposedați de tot ce au, atât ei cât și copii lor. În plus, turbulențele sociale ar fi mari, îndeajuns de mari încât bancherii să amenințe politicienii cu sfârșitul lumii dacă nu le permit să facă magie: bani gratuiți pentru ei, că altfel detonează bombele financiare, falimentând întreaga economie.

Lichiditatea în exces produce fenomene devastatoare pentru piața libera și pentru competiție. Financializarea economiei este un proces amplu, de durată, cu manifestări variate în diverse țări ale lumii, dar care a cuprins întreaga lume. Nu voi intra prea în amănunt în a explica de ce economisirea și capitalul nu mai sunt deloc fundamentul dezvoltării, ci tiparnița dictează totul în ziua de astăzi.

Puțini oameni înțeleg însă ce se întâmplă și și mai puțini știu ce să facă, majoritatea neavând însă ce să facă, chiar dacă știu și chiar dacă au nevoie să găsească o alternativă la depozite. Investițiile în afaceri sunt o cale de urmat pentru o mică minoritate dintre acei bogați care nu au acces direct la conducta de bani (bancherii) și de aceea lupta pentru cotă de piață este atât de acerbă și prețurile nu au explodat încă în mult-trâmbițata hyper-inflație. La noi însă perspectiva este atât de sumbră încât nici măcare investiția în cotă de piață nu este atrăgătoare, companiile preferând să mențină rezerve peste necesarul normal doar ca un fel de asigurare în caz de Doamne-ferește (noi impozite și măriri de salarii, creșterea cursului, creșterea dobânzilor, scăderea bruscă a cererii în urma unei eventuale crize). Nici măcar prospectul unei oarecare optimizări a profitului prin reducerea poverii creditării nu este tentantă, deși teoretic, un bun platnic azi va primi credit mai ușor în caz de nevoie.

Însă cum “ce-i în mână, nu-i minciună”, atât companiile cât și populația, profită de bruma de revenire din criză și pun bani albi pentru zile negre, ceea ce nu este rău deloc.

Voi sări peste a spune mai mult despre “apelurile” la emiterea de obligațiuni pentru populație sau de investiții la bursă – fiind chestiuni triviale în sine, nemai necesitând explicații, trecând ușor într-un alt registru: există o oarecare posibilitate ca în curând trendul să se schimbe. Adică, având în vedere încălzirea de anul acesta a pieței imobiliare, este foarte posibil ca românul să uite de anul 2008 (au trecut totuși aproape 10 ani) și să bage banii la păcănele de frică să nu rămână singurul fraier care nu prinde un jackpot! Însă chiar și așa, măcar investiția în imobiliare la un preț nerealist este un fel de barbut, pe când obligațiunile sau acțiunile la bursă sunt o adevărată ruletă.

1 2 3 157