Cui ii mai este frica de Infricosatoarea Judecata?

:: 26 Februarie 2006 ::

Pentru multi oameni, in zilele de astazi, Infricosatoarea Judecata este la fel de departe ca si gaura neagra din mijlocul galaxiei noastre. Ancorati in preocuparile si grijile zilnice, inlantuiti in ganduri si dorinte neimplinite sau in desfatari si placeri care ne iau mintile, sau pur si simplu inecati in plictis, problematica judecatatii finale o lasam deseori intr-un oarecare viitor in care vom avea timpul si dispozitia sa ne ocupam de asa lucruri serioase.

Am vazut ieri un om la televizor, care intr-un interviu pe care l-a dat cu cateva luni in urma parea deosebit de sigur pe sine, plin de mandrie si fala, indiferent si nepasator la orice primejdie, luandu-se la piept chiar cu statul roman, chiar batjocorind indirect pe poporul roman. Acum cateva zile, acelasi om, mi-a parut a fi cel mai necajit om de pe pamant, incoltit din toate partile, fricos, mic, neputincios, patetic de bunavoitor si politicos cu presa, sau pe scurt zis, cu frica in glanda. Cu siguranta, sunt multi oameni ca el, dar acesta mi-a ramas in minte, mai ales datorita tristetii care se citea pe fata lui si m-am gandit: ce pacat, un om care e printre cei mai bogati oameni din Romania, iata ca pare a fi cel mai necajit roman, ca un miel asteptand junghierea. Miel, sau mai putin miel, oare ce rau sa fi facut acest om, ca sa arate asa? Iar ieri, dupa ce am vazut interviul anterior, cand situatia era alta, m-am gandit: iata cat de sigur pe el era, cat de indiferent si curajos, ca si cum el se afla deasupra tuturor.

Invariabil, cand vad procese, judecati sau puscariasi, ma gandesc la Judecata de Apoi. Nu e deloc trezvie sau luare aminte, ci e pur si simplu un reflex care mi l-am format datorita parintelui nostru de la biserica care deseori cand predica despre judecata spune ceva de genul: "Daca in fata unui judecator lumesc ne infricosam asa de mult si tremuram, oare cum ne va fi in fata lui Dumnezeu care vede si stie toate?".

Si totusi, frica nu e asa de usor de dobandit ... Nu ajung cuvintele parintelui, chiar dupa pacea unei Sfinte Liturghii, iar daca macar un gand de preocupare starnesc in mine, usor zboara si acest gand si frica de Dumnezeu inca se lasa asteptata. Nu stiu daca mi se pare mie, dar greu este a dobandi simtirea din cuvant in zilele noastre, cand imaginile si vorbele zboara in jurul nostru precum vantul. Ma gandesc la oamenii aceia din New York care ascultau la radio ca vin extraterestrii (era o piesa de teatru) si crezand ca sunt stirile, fugeau acasa ca bezmeticii ca sa nu ii prinda martienii. In schimb astazi, oamenii se uita la razboaie in direct sau la zgarie nori care cad si totusi nu ii misca cu nimic acestea, ca si cum s-ar uita la desene animate. Ba chiar am vazut oamenii care radeau comentand cati americani au mai murit astazi in Irak, sau cate atentate au mai avut loc in Israel. Pana nu vine nenoricirea peste noi, cu adevarat nu putem simti nimic.

Oare ce frica sa ne mai vina in aceste conditii si ce rost mai are pilda lui Hristos cu faptele bune care ni se cer ca sa scapam de judecata, daca judecata pare atat de departe de noi si mai degraba ne ancoram in variate si colorate nimicuri? Macar ca un basm daca ar fi luata Evanghelia de azi, dragostea care se descopera din ea ar fi de ajuns sa miste un suflet si sa il preocupe, sa trezeasca in el un gand, sa aprinda o scanteie de lumina. Chiar daca este vorba de Infricosatoarea Judecata si totusi amenintarea dreptului Judecator nu ne misca din cauza necredintei noastre, atunci macar dragostea cu care El se identifica pe Sine cu toti oamenii aflati la necaz ar trebui sa ne miste.

Iata deci ca nu ne intreaba Hristos daca am urmat poruncile Lui si ale Bisericii, nu zice nimic de pacatele de moarte sau de canoanele care nu le-am facut, nu aminteste nici macar de judecarea aproapelui, nici de rugaciuni, posturi sau matanii, ci ne pune in fata faptele care le-am facut sau nu le-am facut fata de aproapele nostru. Si cat de simplu par acestea, daca ar fi sa ne gandim serios. Nu sunt lucruri imposibile pentru nimeni, doar putina vointa si deschidere sa ai:

• sa dai celui flamand sa manance
• sa dai celui insetat sa bea
• sa il primesti pe cel strain
• sa il imbraci pe cel gol
• sa il vizitezi pe cel bolvan
• sa il vizitezi pe cel in temnita

Bineinteles, toate acestea pot avea mai multe intelesuri, insa cu siguranta daca le vom face pe cele de suprafata, ni se vor descoperi si cele mai din adanc.

Deseori, m-a tulburat acesta pilda mai ales cu ultima porunca: vizitarea celui in temnita. Personal am o viziune destul de romantica asupra puscariilor si o oarecare atractie - nu stiu de unde mi se trage - si totusi nu am reusit sa plinesc aceasta cerinta pana acum. Si desi nici cu celelalte nu prea am a ma lauda, parca aceasta ma arde cel mai mult si deseori imi reprosez ca desi nimic nu ma impiedica, poate decat sfiala si falsa smerenie, sau frica de a fi considerat ciudat sau bun de ceilalti, ma impiedica sa merg la puscarie si sa duc ceva - orice, unui oarecare intemnitat.

Slava Domnului si multumita unei prietene, am dat insa peste o talcuire a unui sfant (N. Velimirovici), care dezvaluie intelesuri mai adanci ale faptelor care ni se cer pentru a fi alesi de-a dreapta Tatalui, si care ne pot ajuta sa pornim cu mai multa ravna si dorinta la plinirea lor:

Înţelesul de adâncime priveşte spre Hristos, care se află în lăuntrul nostru. În fiecare gând curat din mintea noastră, în fiecare simţire aleasă din inima noastră şi în fiecare năzuinţă înaltă a sufletului nostru spre împlinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvăluie în noi prin puterea Duhului Sfânt. El numeşte toate aceste gânduri curate, simţiri alese şi năzuinţe înalte, fraţii Săi mici, sau cei mai mici fraţi ai Săi. El îi numeşte astfel, pentru că aceştia se află în noi într-o măsură foarte mică, faţă de măsura mare de spurcăciuni lumeşti, şi de rău care se află în noi. Dacă mintea noastră flămânzeşte după Dumnezeu şi noi o hrănim, noi L-am hrănit pe Hristos din lăuntrul nostru; dacă inima noastră este lipsită de orice lucru bun şi de orice lucru ales, adică este lipsită de Dumnezeu, şi noi o îmbrăcăm, pe Hristos L-am îmbrăcat, Cel care se află în noi; dacă sufletul nostru este bolnav şi încătuşat de fiinţa noastră cea rea, de faptele noastre cele rele, şi suntem conştienţi de aceasta, şi îl cercetăm, noi L-am cercetat pe Hristos care se află în noi. Pe scurt, dacă cealaltă fiinţă care se află în noi, care odinioară se mândrea că se sălăşluieşte acolo, şi care este omul cel drept din noi, este stăpânit şi umilit de diavol, şi de omul păcătos din noi, şi îl ocrotim pe omul cel drept, noi Îl ocrotim pe Hristos care se află în noi. Omul acesta drept care se află în noi este mic, mic de tot, iar păcătosul din noi este un adevărat Goliat. Dar acest om drept din lăuntrul nostru este fratele mai mic al lui Hristos, iar păcătosul din noi este vrăjmaşul lui Hristos, ca un uriaş, precum Goliat. Atunci, dacă noi îl ocrotim pe omul cel drept din noi, dacă îl slobozim, îl întărim şi îl aducem la lumină; dacă îl ridicăm deasupra celui păcătos, aşa încât să-l stăpânească în chip desăvârşit pe cel păcătos, şi am putea spune împreună cu Apostolul Pavel: "Şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2:20) - atunci ne vom numi binecuvântaţi şi vom auzi cuvintele Împăratului la Judecata de Apoi: "Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii."

Vlahuta spunea odata: "nu de moarte ma cutermur, ci de vesnicia ei". Daca nu ne cutremuram de moarte, si inca asteptam binecuvantata frica de Dumnezeu care este inceputul intelepciunii, sa ne cutremuram macar de nepasarea noastra si sa cautam sa lucram aceste putine si usoare porunci, astfel incat sa fim si noi cu cei carora Hristos le va spune: "Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii."