Dumnezeu nu ramane niciodata dator

:: 16 Mai 2007 ::

Parintele de la biserica din parohia mea are deseori un cuvant frumos referitor la rasplata lui Dumnezeu: "Dumnezeu nu ramane niciodata dator". Tare drag mi-a fost acest cuvant, mai ales ca este un cuvant viu care l-am simtit pe pielea mea si poate chiar pentru binecuvantarile acestui parinte. Toate cuvintele lui Dumnezeu sunt vii, dar parca mai vii sunt cand le traim pe pielea noastra ...

Cand cineva m-a intrebat recent daca stiu cum este sa nu ai bani, i-am raspus ca stiu, bineinteles. Dar prietenul curios, a continuat: "cat de mult stii, ai fost vreodata sarac? cat de sarac". I-am raspuns: "da, am fost sarac, sarac cat sa nu imi pot cumpara o ciocolata". Si stiind cat de mult imi place ciocolata, a inteles foarte bine si a zambit.

Nu stiu exact daca chiar in perioada in care parintele nostru ma chema la biserica impreuna cu cativa alti batranei sa mutam o gramada de pamant dintr-un loc in altul eram eu atat de falit incat sa nu imi pot cumpara ciocolata cea de toate zilele, dar cu siguranta erau vremuri foarte grele, cand dupa ce renuntasem la doua locuri de munca destul de bine platite pentru un proaspat absolvent al unei facultati de informatica, imi asumasem riscul unei afaceri pe cont propriu, care pe atunci mergea destul de greu, si tot ce aveam investeam in afacere. Astfel, nu aveam bani de ciocolata si imi cautam un loc de munca din care sa castig cat sa pot investi si continua activitatea de pionierat in comertul electronic cu carti.

Cam in aceasta perioada, la noi la biserica incepusera constructiile la o noua catedrala, care din pacate inca este in constructii la peste sapte ani de cand s-a teminat fundatia. Intr-una din dimineti, in timpul saptamanii, imi aduc aminte, ca trebuia sa ajungem la biserica cam pe la 8, ca sa putem munci mult sa nu ne prinda caldura, deoarece era vara. Eu, somnoros si lenes ca de obicei, am ajuns abia pe la 9, si in plus am avut si ganduri de razvratire pentru ca m-a chemat parintele sa vin sa ajut, deoarece in acea perioada eram foarte agitat cu cautatul unui loc de munca.

Chiar acum imi aduc aminte gandul de razvratire care l-am avut: "Uite ce imi trebuie mie acum, sa mut o gramada de pamant dintr-un loc in altul, in loc sa imi caut de munca. Asa imi trebuie, prostul de mine, sunt un pierde-vara ..." Si trist si deznadajduit, am continuat sa muncesc. Nu stiu daca au trecut zece minute sau mai mult, si parintele venind pe langa noi sa vada cum merge treaba si glumind cu oamenii pe o anumita tema care nu mi-o mai aduc aminte, a spus cuvantul de mai sus, care insa si acum imi rasuna in urechi si parca il vad pe parintele imbracat in rasa, cu epitrahilul la gat, in departare strigand catre noi si uitandu-se drept la mine: "Dumnezeu nu ramane dator niciodata". Pe moment, daca nu ma insel, am dat un inteles duhovnicesc - parelnic, bineinteles - acestor cuvinte. Ma gandeam ca pentru osteneala noastra Dumnezeu ne iarta pacatele sau ne rasplateste prin biruinta asupra pacatului si prin sporire duhovniceasca. Si iata ca, la cativa ani dupa aceste cuvinte, reamintindu-mi deseori cuvintele parintelui, deoarece le repeta din cand in cand, pot da marturie ca aceste cuvinte sunt adevarate si le-am trait pe pielea mea, si le-am vazut implinindu-se in nenumarate situatii si la altii din jurul meu. Si nu doar in sensul mentionat mai sus ...

S-ar putea sa creada unii ca parintele nostru este un parinte sporit, sau stravazator, facator de minuni sau mare duhovnic. Si de aceea cuvantul lui a lucrat in mine si in altii. Nu este nici unele din acestea sau poate chiar toate si mai mult decat acestea. Gura lumii l-a facut cu ou si cu otet, si multe marturii i se pot aduce impotriva, dar si multe in apararea sa. Nu este vazator cu duhul si nu are un har atat de extraordinar incat sa "mute muntii din loc" si sa sadeasca in piatra si sa creasca. Are harul preotesc, si desi greu de inteles maretia acestui har pentru marea majoritate a credinciosilor si pentru nici unul din cei care nu se spovedesc si nu cunosc bucuria impacarii cu Dumnezeu prin spovedania la preot, pentru mine este cert ca Dumnezeu lucreaza prin orice preot. Si mai ales lucreaza cu oamenii pacatosi si incepatori in credinta cum am fost si cum sunt eu.

Revenind insa la cuvantul acesta, dupa ani si ani aveam sa inteleg ca nu doar duhovniceste rasplateste Dumnezeu ci si material, si rasplateste cu varf si indesat. Si in cazul meu, eu vad bunastarea mea ca raspunsul lui Dumnezeu la putina mea jertfa, si caut sa transmit si eu la randul meu aceasta marturie, ca Dumnezeu nu ramane dator niciodata si ca orice rupem de la noi pentru Dumnezeu si pentru plinirea Cuvantului Sau, sub orice forma este jerfa noastra, rasplata lui Dumnezeu va veni insutita si neintarziata.

Dar nu doar eu marturisesc aceasta, ci multi marturisesc, doar sa avem urechi de auzit. Bunaoara, o alta marturie care imi este mie tare drag sa o povestesc, este referitoare la impartirea mosteniri unei familii, intre frati. Povesteste parintele Paisie Aghioratul cum intr-un sat din Grecia erau mai multi frati si aveau de impartit pamantul parintilor lor. Unul dintre frati, care era mai "bleg" a acceptat sa fie defavorizat de ceilalti si a primit o parte de pamant nisipoasa aflata pe malul marii, unde nu putea cultiva mai nimic. Dar el a primit aceasta nedreptate fara a-si ura fratii, ci a luat-o ca de la Dumnezeu, cu smerenie si resemnare. Dupa cativa ani insa, pamantul a devenit foarte valoros deoarece zona a devenit turistica si un hotel i-a cumparat pamantul pe o suma foarte mare, astfel incat omul a venit la parintele Paisie sa ii ceara sfat cum sa cheltuiasca banii. Si-a aranjat copiii, a facut milostenie, ba chiar a dat si fratilor care mai inainte il nedreptatisera. Si astfel putem vedea aici cum lucreaza Dumnezeu si schimba rasplata nedreapta a oamenilor in binecuvantare dumnezeiasca.

Si cate cazuri ca acestea nu exista? Deschizand ochiii in jurul nostru, cu siguranta vom vedea nenumarate. Iar daca am intreba preotii, din vasta lor experienta am afla de asemenea nenumarate exemple in care Dumnezeu a rasplatit mica jertfa si mica renuntare a omului cu daruri multe si frumoase cum numai un Dumnezeu le poate darui.

Nu as vrea sa inchei blogul de azi, fara a marturisi si gandul care m-a indemnat sa il scriu. Intorcandu-ma azi-noapte acasa, cam pe la doua noaptea, dupa ce am cinat la un prieten, ma gandeam sa imi cumpar ceva dulce, o ciocolata sau o inghetata, deoarece am cam facut pauza de vreo saptamana, avand o inflamatie in gura si lasand mai moale alimentele iritante printre care si dulciurile. Si mai ales de lipsa la inghetata am suferit, deoarece daca ciocolata imi place, inghetata o ador. Dar m-am luptat cu gandul si mi-a fost oarecum rusine de aceasta pofta a mea, sa mananc ceva dulce inainte de a ma culca. "Trebuie sa fiu matur", mi-am zis, "daca nu renunt acum, nu voi ajunge niciodata sa renunt total la dulciuri, ca oamenii mari. Ce e aia, ciocolata si inghetata la 30 de ani? Mai imi trebuie o acadea ca la copiii mici si ajung sa rada toata lumea de mine, nu doar prietenii." Si astfel luptandu-ma cu gandul, trecand cu masina pe langa vreo 3-4 non-stop-uri, am biruit si am ajuns acasa, pana ... am deschis frigiderul, unde ce credeti ca ma astepta chiar pe primul raft? O inghetata! Nu stiu cine a luat-o si a lasat-o acolo, dar sunt sigur ca Dumnezeu i-a soptit si sunt sigur ca era pentru mine. Asta da rasplata, nu-i asa? Slava tie, Doamne, slava Tie!